Nu-mi amintesc ultima dată când am spus cuiva că sunt fericită. În schimb am putut să arăt asta. Eman fericire în jurul meu, dar în trecut nu am fost așa. M-am integrat rapid în online și am rămas acolo indiferent dacă mi-a fost rău. Am uitat complet că oamenii pe care îi poți cunoaște în online, ți poți face prieteni ușor în offline. Eu n-am știut asta. Sau cel puțin nu am vrut să știu. Am cunoscut oameni pe care mi i-am dorit în preajma mea, dar parcă dacă stau să mă gândesc mai bine nu m-au dorit ei pe mine.
Am rămas în schimb cu sentimente aprige pentru ei. Îi uram atât de mult, îmi era atât de frică de mine, că poate din cauza unei furii aș putea să mă transform în ceea ce nu doream de fapt. Nu știu să explic dacă mă puteam controla exact. Eram stresată, părinții mei îmi spuneau că viața mea se limitează doar la prietenii din online, iar în offline voi fi mereu singură. Vorbele astea m-au rănit în orgoliu profund. N-am crezut că proprii mei părinți or să ajungă să-mi zică că nu sunt aptă de a avea niște prieteni loiali care să-mi acorde acea liniște și siguranță pe care o căutăm cu toții în fiecare comunitate în care intrăm cu drag.